Hamid Nicola Katrib este un artist în deplinătatea semnificației sale: este pictor, designer și arhitect, stăpânește culoarea cu exactitatea măsurii unui perfecționist și se descrie ca fiind un optimist convins, lucru care este evident și în tablourile sale.

Dacă nu ați ajuns deja la HNK Gallery, trebuie să o faceți! Veți descoperi un univers deloc comun regulilor firescului cotidian, dar care îți lasă un sentiment familiar, de reîntoarcere în copilărie. Ne-am gândit să vă oferim câteva detalii despre omul din spatele artei, așa cum a devenit cine este astăzi. Urmăriți, mai jos, prima parte a interviului filmat și intrați în universul lui Hamid Nicola Katrib, designerul de interior, de obiect și artistul nonconformist, pe jumătate libanez, pe jumătate român.

Interviu de Ana Popp

Producție video: Pompilius Diaconu Filmmaker Freedom

Mai jos puteți citi transcrierea interviului.

Povestește-mi un moment fericit.

Hamid Nicola Katrib: Cred că a doua zi după ultimul Open Doors (deschiderea galeriei de sâmbătă) și am văzut că am vândut foarte multe tablouri și mobilă. Mi-am dat seama că lumea chiar apreciază ceea ce fac, chiar dacă nu sunt lucruri foarte accesibile. Și m-am bucurat că munca și eforturile pe care le-am depus aici au fost chiar apreciate de oameni, nu numai prin vorbe, dar și prin fapte, fiindcă au cumpărat lucruri.

Cum arăta casa copilăriei tale?

Hamid Nicola Katrib: Pot să zic că era o casă frumoasă, pentru că era destul de mare și largă. Îmi amintesc că a fost un incediu în casă când am avut 12-13 ani, trebuia să sărim de la etaj în grădină, dar norocul a fost că am putut să coborâm de la etaj pe scări și să ieșim afară, fiindcă era fumul foarte gros și nu mai puteam să mai respirăm. Ideea e că o parte din casă a fost arsă și, după ce a fost stins incendiul, părinții mei au apelat la un designer de interior, ca să redecoreze și să reamenajeze casa. Atunci cred că a fost primul meu contact cu designul.

Arhitecta era foarte frumoasă, era elegantă, pedantă și am văzut cu ochii mei transformarea care a fost făcută, fiindcă știam cum arăta înainte și cum în câteva luni de zile s-a schimbat total feelingul și atmosfera în living, la intrarea în casă și așa mai departe. Și mi-a plăcut mult că au apărut multe obiecte noi în casă, obiecte decorative... țin minte că am cumpărat mai multe statui cu Buddha, cu foiță din bronz, care erau foarte frumoase, mai țin minte că era o girafă foarte frumoasă care stătea pe șemineu și care cred că e obiectul meu preferat de până acum. Chiar o voi aduce din Liban aici, să o pun în galerie.

Atunci mi-am dat seama că mi se aprinde interesul acesta pentru obiecte, pentru culori, pentru că, într-adevăr, livingul a fost gândit în trei culori foarte curajos combinate: un cărămiziu, cu un gri și cu un verde crud. Acum, dacă întrebi pe oricine, chiar și pe mine, cum să faci un living dintr-un cărămiziu, gri și verde, o să spui că e ceva foarte ciudat, dar, din contră, toată lumea care venea era foarte fascinată de combinație și de cum arăta livingul cu aceste culori.

Eu îmi cumpărasem niște cărți despre pictură și văzusem niște tavane, plafoane pictate în diverse palate și am spus că vreau și eu la mine în dormitor la fel. Dormitorul meu de acasă este la etaj, are un tavan înalt și înclinat și aveam deasupra dulapului un perete înalt de 2 metri, care era liber. Și am așteptat să plece ai mei în capitală într-o zi, de dimineață, și am adus scara, m-am cățărat pe ea și am copiat după o frescă dintr-un palat din Rusia (cred că din Sankt Petersburg), cu niște culori, cu niște cupidoni și cu niște păsări care zboară.

Atât am putut să pictez din această scenă pe tavan. Când au venit părinții mei seara, m-am gândit că asta este... fie o să o încasez (râde), fie o să mă încurajeze. Și, nu pot să spun că spre surprinderea mea, dar chiar au fost încântați și m-au încurajat să o termin și atunci am stat liniștit în zilele următoare și am continuat desenul pe tavan. Apoi am pictat și pe ușile dulapurilor care erau încastrate în perete niște desene grotești care erau luate de pe niște vile din Toscana. Și, puțin câte puțin, s-a umplut dormitorul cu desene pe pereți și a devenit „Muzeul Satului” (râde). Când veneau oamenii în vizită la noi acasă, erau întâmpinați cu „Ați văzut dormitorul lui Hamid? Intrați și vedeți!”

"(...)Trăind așa, lângă Mediterană, în soare și în lumină... era un lucru foarte frumos în copilărie."

Spune-mi un moment fericit din copilărie.

Hamid Nicola Katrib: Când mergeam la mare cu fratele meu și cu tata, la pescuit, adică ne scufundam să pescuim. Și verile, că trăiam lângă mare în Liban și simțeam așa, un fel de libertate, mă rog... Trăind așa, lângă Mediterană, în soare și în lumină... era un lucru foarte frumos în copilărie.

Cine din familia ta avea background în artă? Moștenești pe cineva?

Hamid Nicola Katrib: Nu neapărat, cred că harul pe care ți-l dă Dumnezeu e un cadou pentru tine, nu e moștenit, neapărat (poate mai sunt și cazuri unde poți să spui că talentul e moștenit). Bunica se lăuda mereu că desena foarte bine, dar nu are o carieră sau studii în zona aceasta, nici părinții mei. Nu prea sunt artiști în familia mea; sunt toți ingineri, doctori, nu prea sunt în zona aceasta artistică.

Care a fost momentul în care ai decis că trebuie să rămâi în România?

Hamid Nicola Katrib: Eu cred în destin și, cumva, lucrurile s-au întâmplat de la sine. Adică multe sincronicități și întâmplări care, de fapt, nu erau doar întâmplări, erau menite să mă ducă undeva. Eu lucram deja în Liban, aveam un apartament închiriat, un job bun, aveam comenzi... Dar, în momentul în care bunicul meu a murit (în România), am venit aici doar pentru o săptămână și m-am întâlnit cu o persoană care mi-a oferit un job printr-un prieten de-ai tatălui meu și a trebuit, într-un weekend, dacă să accept această ofertă de job și să renunț la jobul meu din Liban și să rămân aici sau să mă întorc în Liban. Și, în weekend, m-am gândit că vreau să încep o viață nouă, o pagină nouă din viața mea în România, acceptând această ofertă și lăsând în spate varianta safe mode pe care o aveam în Liban, luând totul de la 0 aici, în România. Așa am decis că vreau să rămân aici.

Cât de bine știai limba română în momentul în care ai venit aici?

Hamid Nicola Katrib: Noi vorbeam în română încă de când eram mici, acasă, cu mama. Ea vorbea cu noi în română, tatăl nostru vorbea cu noi în arabă, la școală se vorbea franceza (am fost la o școală franceză – toate materiile erau în franceză și aveam doar ore de arabă la școală). Apoi, la 16 ani, i-am cerut tatălui meu să ne aducă un profesor de engleză acasă, fiindcă aveam niște verișori care veneau în fiecare vară la noi din America și vorbeau ca în filme și mi se părea că e foarte cool și că vreau și eu să vorbesc la fel ca ei. Apoi am început să avem engleză și la școală. Așa că, de mic, de la 16-17 ani, vorbeam engleza, franceza, araba și româna la fel de bine.

Evident că, după 14 ani de locuit în România am început să vorbesc și mai cursiv și a mai dispărut din accentul meu „moldovenesc” pe care l-am avut la început (râde). Aveam câteva cuvinte, așa, care mă dădeau de gol imediat, cum ar fi „oleacă”. Și, cum deschideam gura, ceilalți spuneau: „A, ești moldovean!” și nu înțelegeam care era ideea (râde).

Ai regretat vreodată că ai rămas în România?

Hamid Nicola Katrib: Au fost unele momente în care am regretat, nu vreau să mint. Au fost niște momente în care mi s-a părut că, de fapt, a fost o oportunitate foarte bună și a trebuit să o accept și era singurul lucru care putea să mă țină în România, în momentul respectiv, pentru că, pentru mine viitorul părea să fie acolo, nu aici. Am tot oscilat de-a lungul anilor, depinde de circumstanțe, dar, dacă trag o linie acum, îmi dau seama că evoluția mea ca om, atât spirituală, cât și personală, nu putea să fie împlinită și nu putea crește cum a făcut-o în România, dacă rămâneam în Liban. Nu degeaba am rămas aici, așa că, din acest punct de vedere, nu am niciun regret.

Care ți se pare cel mai minunat lucru în România? Dar cel mai îngrozitor?

Hamid Nicola Katrib: Un lucru minunat: avem o natură extraordinară – asta dacă vorbim despre țară, despre România – țara este foarte mare, avem natură, munți, păduri care încă sunt destul de rezervate, să spunem. Eu, ca artist, ca pictor, apreciez foarte mult asta.

Cel mai îngrozitor lucru pentru mine a fost mult timp vremea, pentru că eu sunt obișnuit cu soarele, sunt crescut lângă mare și chiar am ajuns să știu că sunt fotosensibil, adică multe zile de gri și de ploaie mă întristează, așa cum se întâmplă și altor oameni, desigur. Și frigul de iarnă cu care nu am fost obișnuit este un lucru cu care încă îmi este greu să mă adaptez.

Cum a apărut pisica?

Hamid Nicola Katrib: Pinto este mascota galeriei. Normal că este un răsfățat și trebuie să fie în centrul atenției, pentru că vede că toată acțiunea se întâmplă aici, deci hop! și el în peisaj. L-am găsit la ușa galeriei când era pui, avea 2 luni cred, era cât o palmă și nu am putut să îl las la ușă, chit că eu am un cățel și îmi plac mai mult cățeii. L-am adoptat atunci și nu îmi pare rău, fiindcă ne amuză foarte mult, chit că mai face niște pagube pe aici. Acum este și ofticat, pentru că acesta este fotoliul lui, de pe care se cațără să ajungă la geam, iar eu i-am ocupat fotoliul și vrea să-mi arate că e al lui (râde).

Cum te descrii?

Hamid Nicola Katrib: Sunt un optimist. Acest lucru se vede și din tablourile mele, pentru că nu pot fi atât de colorate și de vesele, dacă ești un om trist și pesimist. Chiar dacă trecem prin momente mai dificile, în care suntem mai căzuți... trebuie să ne gândim că nu toată viața este roz și frumoasă și că trebuie să trecem peste. Mereu mă uit înainte, spre viitor, la ce vreau să fac în continuare și las trecutul în urmă, fiindcă nu ne ajută la nimic să ne adâncim în trecut. Trebuie să ne uităm mereu în față.

Dacă nu ai fi fost designer și pictor, care ar fi fost următoarea meserie care ți s-ar fi potrivit?

Hamid Nicola Katrib: Eu știu deja ce vreau să fiu în viața următoare (râde). Vreau foarte mult să fiu regizor și îmi dau seama că o parte din ce fac are cumva o rădăcină de regie. Mereu, când fac ședințe foto la case, eu așez lucrurile, fotograful nu trebuie decât să dea click pe buton. Eu, fiind și pictor de natură statică, văd toate cadrele de înainte, știu din start ce vreau să fac.

Când eram mic, aveam 4-5 verișori și, într-un an, mi-a luat tata o cameră video cu care făceam sketch-uri de comedie. Eu îi îmbrăcam, făceam textele, puneam muzică în fundal, le spuneam cum să defileze, deja regizam toată povestea cu ei. Îmi place foarte mult regia, dar, dacă nu ar fi asta... când eram mic, eram fascinat de avioane. Desenam avioane, aveam machete de avioane, când mergeam la aeroport, când vedeam în România, cea mai frumoasă parte pentru mine era zborul cu avionul, pe lângă faptul că vedeam în România, că era vacanță, pentru mine plecatul și venitul cu avionul erau punctele culminante ale verii. Îmi place foarte mult să zbor. Multe idei și desene le fac în avion. Mereu sunt cu caietul și cu creionul după mine și, când sunt sus, deconectat, pe „airplane mode”, simt că am o liniște și sunt detașat de lume. Atunci parcă am un acces mai ușor către idei noi, pot să planific lucrurile mai clar când sunt în avion.

„(...) până și cele mai urâte lucruri trebuie să fie aproape impecabile. Pentru mine nu există să expui realitatea în brutalitatea ei, totul trebuie să fie cosmetizat înspre frumos. E și acesta un fel de a fi.”

Spune o listă de filme foarte bune.

Hamid Nicola Katrib: Îmi place foarte mult „The Book Thief”, pe care l-am văzut de multe ori și cred că, dacă aș fi fost regizor, în acea direcție m-aș fi dus: narativ și multe cadre de tablou. În general, îmi plac foarte mult filmele franțuzești, au specificul lor, sunt poetice, filmele franțuzești mai vechi au o latură mai romantică...

Îmi vine acum în minte și „La Grande Bellezza”, îmi place ceva și din acest film: partea de narativ decorurile frumoase, cadrele care sunt aproape perfecte... până și cele mai urâte lucruri trebuie să fie aproape impecabile. Pentru mine nu există să expui realitatea în brutalitatea ei, totul trebuie să fie cosmetizat înspre frumos. E și acesta un fel de a fi.

Ce muzică preferi?

Hamid Nicola Katrib: E foarte ciudat. Eu, când pictez, pun vreo 3-4 feluri de muzică: pun și arabă, și franceză, și engleză, și română și le schimb, le rotesc... Cred că vecinii mei ascultă concerte acasă toată ziua, de la mine (râde).

Pentru că mă trezesc la 06:00 și încep să pictez la 07:00, nu pot să pictez fără muzică. În general, dimineața ascult Celine Dion sau Florent Pagny sau ceva în franceză, care mă calmează, ceva mai visător pentru dimineață. Mai spre prânz, pun muzică arăbească, mai dinamică, mai agitată, fiindcă simt că îmi dă un puls, așa, un vibe care îmi dă energie să pictez. Totodată, de multe ori mi-am dat seama că, atunci când sunt foarte agitat, pun muzică clasică - e ciudat că tot repet Rapsodia Românească. De multe ori, când merg la munte, la cabană, când ies dimineața la cafea, pun Rapsodia pe telefon și are mult ciripit de păsări și simt că a fost inventat ca să-l ascult acolo și așa mă calmează foarte mult.

Ce pictori favoriți ai?

Hamid Nicola Katrib: Am foarte mulți pictori preferați și s-au schimbat odată cu anii și cu maturizarea mea, cumva. Îmi plăcea Jean Auguste Dominique, cu portretele sale care duceau către perfecțiune, cu timpul a început să îmi placă un pic o latură mai jucăușă, dar un haos foarte controlat, vorbind tot despre portrete – cum ar fi portretele lui Giovanni Boldini sau ale lui John Singer Sargent, unul dintre cei mai buni pictori din America pe care l-am descoperit la muzeu, unde am văzut lucrările lui și a devenit unul dintre preferații mei. Dintre pictorii din România îmi place foarte mult Baba, îmi place nebunia din pictura lui, contrastul și puterea mesajelor pe care le transmite. Îmi place foarte mult și Câlțea, fiindcă totul e foarte colorat și vesel și are o tentă suprarealistă pe care îmi place și mie să o abordez.

Pentru ilustrarea materialului am folosit imagini  HNK Gallery și de pe site-ul  https://hamid-nicola-katrib.ro