Ana Rubeli este storyteller cultural pentru proiectul #Aiciastat, pe care l-a crescut prin forțe proprii, mânată atât de pasiune, cât și de un simț al responsabilității.

#Aiciastat a devenit, în timp, un muzeu virtual al patrimoniului cultural românesc, un proiect unicat, care răspunde unei nevoi pe care o ignorăm prea des: să ne uităm la clădirile de patrimoniu, să le înțelegem frumusețea și să nu le lasăm să dispară și, odată cu ele, să uităm și trecutul nostru. 

Am invitatat-o la dialog pe Ana Rubeli, pentru că împărtășim valori comune și credem în misiunea ei. 

 

Oh, DA!: Cum ai început sa faci storytelling cultural și când a apărut proiectul #Aiciastat?

Ana Rubeli: Proiectul #Aiciastat a început din pură pasiune, ca un hobby. Devizul „Aiciastat” a încolțit cu mult timp înainte să ia viață în mediul online.

Aș putea spune că a luat naștere odată cu primele fotografii ale plăcuțelor memoriale care încep cu “Aici a stat…”, odată cu primele vizite la muzee și case memoriale, odată cu vizitarea primului sit arheologic.

Dar, de fapt și de drept, a început acum mai bine de 3 ani, pe când eram în Vrancea, în zona Focșani și am reușit să dau de urmele conacului lui Duiliu Zamfirescu, datorită unei monografii a comunei Cotești, descoperite întâmplător. 

 

 

 

Și, pentru că importantă este călătoria, nu doar destinația, în aventura căutării conacului marelui scriitor am descoperit și alte bijuterii arhitectonice care au luat viață prin povești pe Instagram.

M-a impresionat mai ales un conac luminat de lumina de octombrie, lumină galbenă ca mierea, înconjurat de un hățiș de struguri crescuți haotic. În căutarea conacului lui Zamfirescu interesant este că cel al boierului Mătăsaru a devenit prima postare #Aiciastat care a început manifestul dragostei pentru patrimoniu în online.

 

 

Oh, DA!: Care este formarea ta profesională și cum a început preocuparea pentru patrimoniul românesc?

Ana Rubeli: Am fost dintotdeauna preocupată de poveștile din spatele unor clădiri mai mult sau mai puțin cunoscute. Cred că preocuparea pentru patrimoniu a început prin curiozitate și pentru setea de a cunoaște, de a afla, de a înțelege.

Acestea au fost definitorii pentru preocuparea pentru patrimoniu, nu neapărat formarea mea profesională. Fațadele răscolite de ani ascund minuni și ele nu pot fi descoperite decât cu răbdare și cercetare minuțioasă care vin din pasiune. 

Formarea mea profesională este complementară acestui proces, și o să încep invers cronologic: fix datorită iubirii pentru patrimoniu am studiat Masterul de Patrimoniu și Resurse Culturale între 2020-2022, un master foarte util la Facultatea de Istorie, parte din Universitatea din București.

În prima mea tinerețe am studiat un master de Științe Actuariale la Maastricht, în Olanda, care mi-a construit metodica pentru cifre, statistici și o înțelegere profundă a probabilităților și a seriilor de timp. Este interesant să conectăm asta cu probabilitatea ca patrimoniul românesc să fie perisabil, să dispară. Și oare cum am construi o serie de timp a unei clădiri de patrimoniu peste care trec incendii, foamete, două Războaie Mondiale, două cutremure într-un secol și mai bine de istorie?

Iar formarea din perioada licenței a fost dublă, Finanțe-Bănci și Comunicare și PR, formare marcată de o indecizie între uman și real care mi-a adus beneficii fantastice de-a lungul timpului și a contribuit la succesul proiectului meu, #Aiciastat.

 

Oh, DA!: Ce anume din întregul proces te însuflețește cel mai tare: pasiunea de a cerceta, curiozitatea, misterul, interesul pentru poveștile descoperite, responsabilitatea individuala de a face un bine sau poate altceva? Care a fost motivația care te-a dus pe acest drum?

Ana Rubeli: O combinație între cele două. Dintotdeauna mi-am dorit să am o contribuție asupra lumii înconjurătoare.

Am frânturi de amintiri din copilărie când m-a întrebat bunicul ce vreau să fiu când voi fi mare (clasica întrebare care animă curiozitatea părinților în orice familie și ale cărei răspunsuri generează de cele mai multe ori zâmbete discrete). Iar eu am răspuns candid: “vreau să fiu o zână bună, să fac cumva să nu mai fie oameni săraci, cerșetori și amărâți”.

Cred că acum încerc să fiu zâna clădirilor istorice, și să fac tot posibilul ca ele să fie observate, cunoscute, apreciate și iubite. 

Oh, DA!: Ce este important pentru tine atunci când spui o poveste?

Ana Rubeli: Să creez firul afectiv între receptor și subiectul poveștii. Să creez emoție în același timp ancorată în realitate. Îmi doresc ca cei care îmi citesc poveștile să iubească puțin mai mult clădirile care sunt actorii principali al poveștilor mele.

 

Oh, DA!: Ce poveste #Aiciastat te-a fermecat cel mai tare?

Este foarte greu să aleg o singură poveste. Mărturisesc că trăiesc clipa și mă îndrăgostesc iremediabil de povestea pe care o scriu în fiecare moment.

 

Spre exemplu, ruinele conacului Dudescu din zona Bisericii Sf. Apostoli, o ruină fascinantă, o boltă țesută de cărămidă. Zidurile rămase în picioare sunt rămășițele diverselor intervenții de secol XIX. Mi s-a părut fantastică legenda legată de logofătul Constantin Dudescu (1760-1831) ce a avut o viață plină de aventuri (și din păcate și-a risipit averea rapid).

Cronicarii spun că Dudescu a fost trimis la Paris de către boierii munteni cu un memoriu adresat Împăratului Napoleon I, în care se solicita ca Principatele Române să intre sub protecție franceză. Și-a făcut apariția călare în Orașul Luminilor, îmbrăcat în haine orientale și înconjurat de o suită de 25 de arnăuți. Totul părea de-a dreptul exotic într-un Paris iluminat.

Dudescu i-ar fi spus lui Napoleon că, deși e vară, se oferă să-l plimbe pe Majestatea Sa într-o sanie trasă de cai pe zăpadă. Ceea ce a și făcut, după ce a împrăștiat zahăr pe o întreagă alee. Se pare că Neagu Djuvara nu credea o iotă din aceste povești gogonate și spunea că boierul nostru nu l-ar fi întâlnit deloc pe Napoleon. Dar, totuși, boierul Dudescu tot a ajuns la Paris, desi cel mai probabil nu a făcut asemenea spectacol.

 

 

Oh, DA!: Am observat ca #Aiciastat se referă preponderent la case din București, dar treptat, s-au alăturat și alte zone ale țării, cu bijuteriile lor arhitectonice: ruine, palate, mânăstiri, biserici fortificate sau muzee etc. Chiar în prezent se desfășoară expoziția Pahar cu Flori a lui Ștefan  Câlția, în biserica fortificată restaurată din satul Alma Vii, pe care ați anunțat-o. Plănuiți să vă extindeți și în alte zone ale țării? 

Ana Rubeli: Fiecare călătorie prin țară vine cu descoperirile ei și cu poveștile ei, atât în offline cât și în online.

Deocamdată, echipa #Aiciastat este mică și nu pot încă să îmi propun un obiectiv de extindere al ONG-ului la nivel național, însă cu siguranță voi continua să spun povești din toate locurile din țară pe care le vizitez.

Ba mai mult, așa cum am povestit mai devreme, prima postare #Aiciastat din octombrie 2018 a fost din Vrancea, nu din București. 

 

 

Oh, DA!: Ce impact simți că a avut până acum proiectul #Aiciastat în rândul comunității tale?

Ana Rubeli: Sper să nu fiu doar optimist-idealistă, dar mi se pare că încet-încet a crescut gradul de conștientizare asupra valorii patrimoniului construit.

Comunitatea #Aiciastat este atentă la casele descoperite în plimbări, înțelege de ce este valoroasă o casă pe care o descoperă, ce are ea în plus dincolo de pereții ei scorojiți. Înțelege povestea dincolo de o poză reușită de pe Instagram, care este valoarea pe care o aducem dacă restaurăm corect o casă istorică, de ce să aleagă metode sustenabile pentru a construi ceva.

Dacă începem să ne punem din ce în ce mai mult aceste întrebări înseamnă că Asociația își îndeplinește treptat misiunea.

 

 

Oh, DA!: Ne-a plăcut mult ce-ai spus la un moment dat că „nu poți să iubești ceea ce nu cunoști”. În acest context, crezi că odată ce aflăm mai bine trecutul, se schimbă poveștile pe care le spunem despre locul în care locuim și, implicit, poveștile pe care ni le spunem despre noi?

Ana Rubeli: Absolut, trecutul reprezintă rădăcinile noastre. Nu ne putem ridica prea sus dacă nu avem rădăcini ancorate bine în pământ, nu-i așa? Pentru a distruge un popor îi poți distruge istoria, așa spunea George Orwell: “Cea mai eficientă cale de a distruge un popor este prin a-i nega și oblitera modul în care își înțelege propria-i istorie.”

Asta e ceea ce a încercat și regimul communist să facă, să manufactureze o nouă istorie, pornind de la fapte reale, născocind fapte în favoarea cultului său sau exacerbând alte întâmplări, totul pentru a fabrica Omul Nou. Și am pierdut atunci iubire pentru trecut, pentru elite, burghezie sau nobilime. Am ajuns să denigrăm ceea ce altă data erau valorile noastre. Iar istoricii zilelor noastre au o misiune ingrată și dificilă: de a restaura trecutul și de a pune ordine în haosul unor povești fabricate.

 

Oh, DA!: Simți orașul ca pe ceva apropiat, care îți aparține, acum că îi cunoști în profunzime cotloanele? Te simți mai acasă decât înainte?

Ana Rubeli: Simt orașul ca pe CINEVA apropiat, dar nici pe departe nu îl cunosc în profunzime. Sunt în continuare capabilă de a mă pierde în el: îmi propun să ajung undeva și reușesc să mă pierd pe străduțe, pe fostele ulițe de mahala care sunt adesea labirintice, pe vechi meandre ale Bucureștioarei de odinioară, micul triunghi al Bermudelor bucureștean. Asta mă bucură teribil, pentru că îmi arată că mai sunt mii, zeci de mii de secrete pe care le pot descoperi în acest oraș.

Bucureștii au o micro-istorie fantastică și stă în puterea noastră să o descoperim. Dar nu, nu simt că îmi aparține, ci că eu îi aparțin lui. Sunt bucureșteană de 5 generații, și cu fiecare poveste pe care o scriu în online, mă simt și mai “acasă”, și mai profund acorată în acest oraș pe care îl iubesc.

 

Oh, DA!: De ce este importantă pentru tine “restaurarea” unei memorii afective a trecutului?

Ana Rubeli: Pentru a face dreptate unui oraș cangrenat de istorii fabricate, de furie coagulată de regimul comunist împotriva unei burghezii și a unei elite care de fapt a construit tocmai această bază fundamentală a prosperității sale.

Restaurarea trebuie să aibă loc pe fiecare nivel al piramidei lui Maslow și trebuie să ne asigurăm că se întâmplă temeinic. Eu mă ocup astăzi de restaurarea vârfului piramidei, dar acest lucru nu poate funcționa fără ca celelalte nivele să fie ele însele solide.

 

 

Oh, DA!: Știm că ai studiat în străinătate și că te-au inspirat personalitățile epocii pașoptiste, care se întorceau după studii în țară și aduceau înapoi o parte din lecțiile învățate. Care este legătura ta cu Bucureștiul, cu locurile de aici? Crezi că ai putea părăsi România ca să admiri patrimoniul unei alte țări?

Ana Rubeli: Cei 4 bunici ai mei vin din 4 zări, Basarabia, Transilvania, Moldova și… București. Deci mă consider bucureșteană prin rădăcini și prin vocație, iar la momentul prezent nu simt nevoia să plec de aici.

Dar asta nu mă împiedică să admir patrimoniul altor țări de fiecare dată când am ocazia. Și călătoresc mult, și vin cu inspirație de fiecare dată. În continuare cred că avem nevoie de modele externe pentru a ne solidifica coloana vertebrală istorică ce a fost profund afectată.

 

Oh, DA!: Ce spun opțiunile arhitecturale despre oamenii care locuiau în casele respective? Poți să ne spui povestea unui om de renume al vremii pe care ai aflat-o mai ales din micile detalii ale casei în care a locuit? 

Ana Rubeli: Modul în care comanditarii au ales să își ilustreze preferințele estetice în zidăria și arhitectura unei case este fascinant. Desigur că proprietarii erau influențați și de gustul epocii, dar amprenta personală a comanditarului în colaborare cu arhitectul și/sau constructorul era extrem de importantă.

Dacă la final de secol XIX - început de secol XX, predominante erau stilurile neoclasic alături de eclectic, putem spune că primii proprietari care au abordat stilul neoromânesc promovat de Mincu și de elevii săi au fost niște curajoși. Sau despre primii proprietari care au construit în stilul Art Deco putem spune că au fost niște vizionari.

Spre exemplu, o recentă călătorie cu un vapor steamer la New York ar fi putut genera o preferință către Art Deco, datorită fascinației pentru Manhattan-ul în construcție.

În anii ’30 comanditarii puteau alege între Art Deco, neoromânesc sau mediteranean (asa-numitul stil “mauro-florentin”). De ce alegeau un stil sau altul? Poate înclinația către medieval ar fi putut determina abordarea stilului mediteranean. 

Posibilitățile financiare ale comanditarilor sunt de asemenea “divulgate” de aspectul unei case. Fațadele mai late, mai amplu decorate ne spun câte ceva despre starea financiară a comanditarului: cu cât era mai lată, cu atât trebuia plătită o taxă mai mare. Cât de amplă era zona alocată personalului administrative (scara de serviciu, demisolul, spălătoria din mansardă ș.a.m.d.) ne “șoptesc” câte ceva despre aria pecuniară a proprietarilor.

Iar în ceea ce privește dispunerea funcțională a interioarelor: modul în care erau dispuse camerele ne poate spune câte ceva despre profesia comanditarului: de exemplu, pentru membrii profesiilor liberale biroul cu intrare separată față de restul saloanelor era extrem de important pentru a-i asigura intimidate în timpul lucrului.

Apoi, modul în care au ales să mobilize casa respective, poate preferau Art Nouveau, Louis XV, Biedermeier sau stilul modernist, inspirat din Courvoisier? Apoi ce fel de bibliotecă aveau, ce fel de tablouri? Erau cumva colecționari? Cum arăta setul lor de ceai? 

 

Am reușit să descopăr câteva astfel de elemente în fascinanta casă a doamnei Marina Costescu, un adevărat muzeu viu, cu mobilier Biedermeier, cu obiecte de colecție, cu sculpturi, fotografii și tablouri valoroase.

De exemplu, o bucată de tapiserie dintr-un palat de la Austerlitz preluată de tatăl doamnei Costescu în timpul războiului. Casa a fost de fapt ridicată de Valeriu Pușcariu și soția sa, Maria, amândoi în generație cu Sextil Pușcariu. Puteți descoperi întreaga poveste pe blog, aici.
 

Oh, DA!: Dacă ar fi să alegi o personalitate a Bucureștiului Belle Epoque, care ar fi modelul tău?

Ana Rubeli: Elena Oteteleșanu mă fascinează. Era recunoscută pentru faptele sale de caritate și pentru balurile pe care le organiza în marele parc din strada Matei Millo, Terasa Oteteleșanu.

Constantin Bacalbaşa spune în cartea sa “Bucureștii de altădată” că era “cea dintâi doamnă primitoare, generoasă, miloasă şi Mecena Capitalei. Primirile ei, balurile ei, seratele, serbările pe care le organiza erau unice în Bucureşti. Nu era om de calitate, tânăr care începea, om care voia să intre în societatatea de sus, care să nu înceapă prin salonul doamnei Oteteleşanu. Această femeie era o instituţie, era o mare autoritate socială, o recomandaţiune a ei, o intervenţie, o rugăminte, erau întotdeauna ca şi un ordin”. 

 

Oh, DA!: Cum te-ai schimbat tu alături de casele pe care le-ai descoperit? Ce lecții noi ai învățat de la contactul direct cu istoria? 

Ana Rubeli: Am învățat elemente de arhitectură, m-am specializat în ceea ce privește cercetarea, am învățat cum să “sap” mai bine și mai corect după informații. Și ceea ce cred că este cel mai important, am învățat că nu totul este alb sau negru, că toți avem nevoie și de nuanțe, că un proprietar al unei case cu termopane nu este 100% de condamnat, pentru că poate avea multiple considerente atenuante.

Tindeam să desființez cazurile de anvelopări cu polistiren expandat, cu termopane, până într-o zi când în timpul unui tur ghidat în care prezentam cu vehemență ceea ce calificam eu drept “un caz pierdut”, a ieșit o doamnă venerabilă din căsuța respectivă. Mi-a spus calm: “știți cât de frig era în casa mea înainte de renovare? Știți cât de tare bătea geamul prin tocăria de lemn? E ușor să judecați…” Am amuțit. Am înlemnit. Nu pot să descriu sentimentul. Dar am înțeles lecția și de atunci nu mai judec.

 

 

Oh, DA!: Care e sentimentul pe care îl trăiești când întâlnești pentru prima dată o casă de patrimoniu, despre care ai doar o imagine și pe care urmează să o descoperi în amănunt?

Ana Rubeli: Ce frumos ai spus: “când întâlnesc o casă”. Chiar așa mă simt, ca la o întâlnire, cu emoție anticipativă. Nu simt că doar trec pragul, ci că ajung să o cunosc, să o înțeleg. Îi văd rănile, golurile, zidirile, crăpăturile. Pot să îi aflu frânturi din istorie doar dintr-o simplă privire: cât a suferit sau prin câte a trecut. 

 

 

Oh, DA!: Te gândești să publici un ghid al Bucureștiului cu toate aceste istorii care se găsesc la fiecare pas? 

Ana Rubeli: Oh, ce frumos ar fi, dar este un proiect tare ambițios. Mai aproape de mine este gândul de a-mi publica dizertația la Masterul de patrimoniu care a însemnat o cercetare amplă a două cartiere-mahalale care îmi sunt tare dragi. Abia aștept să pot divulga mai multe!

 

Oh, DA!: Ce crezi că ar trebui să țină minte bucureștenii despre orașul lor? Dar străinii?

Ana Rubeli: Că este un oraș special cu o istorie și o arhitectură spectaculoasă, datorită influențelor orientale și occidentale care l-au plămădit așa cum este. Un oraș care a renăscut de fiecare dată, de la 1847 încoace, de la Marele Incendiu, după fiecare ocupare, după fiecare bătălie, după fiecare intrigă. Un mix între neoclasic, eclectism, Art Deco și socialism, un mix între restaurare și abandon. Așa cum Arghezi a definit estetica urâtului prin flori de mucigai, așa și Bucureștiul și casele sale desprind frumosul din igrasia zidurilor sale.

 

Mai multe informații despre proiectul #Aiciastat:

website: www.aiciastat.ro
Facebook: Aici a stat
Instagram: @aiciastat