Cine e Alecsandru Dunaev, dincolo de protagonistul din „Adela”, dincolo de ecran, dincolo de scenă? 

Probabil că ar fi greu de răspuns, fiindcă fiecare pasiune reprezintă câte o parte din care ne compunem și, deși uneori poartă un nume pe care nu mereu îl știm, e frumos să îl descoperim și, astfel, să facem cunoștință cu acea parte din noi. Sau din ceilalți.

Așadar, astăzi îl descoperim pe Alecsandru printr-o pasiune care poartă alt nume decât actoria și care, deși nu e la fel de cunoscută publicului, pe noi ne-a convins că este, cu siguranță, o parte care merită văzută, ascultată, povestită.

Dacă v-am făcut curioși, urmăriți interviul de mai jos și faceți cunoștință și voi cu un Alecsandru Dunaev alături de care noi ne-am bucurat să stăm de vorbă ca la un ceai cu un prieten vechi.

Oh, DA!: Hai să facem un interviu mai altfel, fără întrebările standard despre când te-ai apucat de actorie sau cine e actorul tău preferat.

Ce i-ar spune Alecsandru, cel de la 5 ani, lui Alecsandru de astăzi? Ce sfaturi i-ar da? Dar invers?

Alecsandru Dunaev: Stau să mă gândesc dacă-l mai țin minte pe Alecsandru de la 5 ani. Îl țin minte pe cel de la 4 ani.. sau 3 să fi fost?

Am o amintire pur senzorială de atunci, o puternică usturime în gât (o amigdalită cel mai probabil), degete murdare de ciocolată jucându-se cu bilele ce țineau loc de ochi pentru șoricelul albastru de pe bluza albă tricotată special de bunica. 

I-aș spune să nu se sperie, la un moment dat o să uite de usturimile în gât, timiditatea o să se estompeze și va ajunge în punctul în care se va bucura de o libertate de exprimare teribilă, nu doar în interior. Invers? Să nu se mai ia atâta în serios și să se joace mult! 

Oh, DA!: Pe lista ta de acum 10 ani, spuneai că aveai 4 obiective: un rol principal într-un lung metraj, un rol principal pe o scenă mare a țării, o primă carte publicată și un rol principal într-un serial de televiziune.

Trecând peste rolurile principale, acum că deja ești arhicunoscut ca actor, cum rămâne cu publicarea cărții? Cine e protagonistul aici?

Alecsandru Dunaev: Protagonistul aici e timpul.

Timpul a reușit să-mi altereze mesajul pe care aș fi vrut atunci să-l transmit, timpul mi-a modificat percepția asupra subiectului pe care aș fi vrut la început să-l abordez și am ajuns la o dorință de a scrie în sine, nearzând în mine vreun mesaj, vreo idee, vreun gând care vrea cu disperare să se facă auzit.

Așa că…, scriu ca exercițiu, până când am ce scrie pentru a publica.

Oh, DA!: Dacă ar fi să completezi astăzi lista de acum 10 ani, ce ai adăuga?

Alecsandru Dunaev: Mai am de bifat rolul principal într-o stagiune a unui teatru mare, aici e o lipsă, rolul principal dintr-un lung metraj și, dacă e să mai adaug, ar fi (mi s-a năzărit acum jumătate de an, mă rog, mai mult a fost o idee impusă de o prietenă) o expoziție de fotografie pe film creată de subsemnatul.

Oh, DA!: Povestește-ne un moment memorabil pentru tine, din experiența ca artist, despre care nu ai vorbit niciodată.

Alecsandru Dunaev: Momentul în care la spectacolul „Clasa Noastră” (spectacolul meu de licență, un spectacol foarte drag, un spectacol de care mi-e dor, un spectacol despre care aș vorbi încontinuu) a venit o persoană nevăzătoare care a plâns la final.

Pentru acel om,  decorul, luminile, costumele, mișcarea scenică nu aveau nici un sens, nu l-ar fi putut impresiona, oricât de mărețe ar fi fost. Atunci mi-am dat seama că menirea noastră, a actorilor, e să construim un adevăr scenic atât de puternic, încât chiar dacă ar dispărea prin absurd toate elementele auxiliare ale unui spectacol, acel adevăr să ajungă intact la spectator.

Dacă eu reușesc să schimb ceva în tine, spectator, pe durata reprezentației, scopul meu e atins.

Oh, DA!: Cum ai descoperit această pasiune recentă, fotografia?

Alecsandru Dunaev: Nu mai știu de la ce mă luasem, dar acum vreo 2 ani am tot insistat să-mi trimită tata fostul lui aparat foto pe film. El tot nu-l găsea, eu tot uitam de el, până când prin februarie-martie 2022 am zis că-mi iau soarta în propriile mâini și am căutat pe internet aparate foto vechi. 

Nu știam ce înseamnă un aparat foto pe film, ce e aia ISO, cu ce se mănâncă sensibilitatea peliculei, viteză de expunere, corelat aceste date, nimic! 

Dar voiam, simțeam eu că, la un moment dat, va ieși măcar o fotografie bună.

Și senzația pe care am resimțit-o după ce am developat primele filme, emoția de a vedea într-un final cadrele trase, notat greșeli, numărat câte rebuturi, câte poze bune, toate astea au fost neprețuite. Și am zis că mai iau un film. Și am tot zis și am tot luat.

Oh, DA!: Dacă ar fi să definești fotografia printr-un verb, care ar fi acela? Dar printr-un cântec?

Alecsandru Dunaev: Aș alege verbul „a poposi”, ca să cuprindem fotografia într-un verb; verb de mișcare, paradoxal, pentru o amintire statică.

Iar cântec? Fotografia pe film mă duce cu gândul la perioada vacanțelor la mare cu Dacia albastră, ori mersul la sat cu Dacia albastră, ori ieșitul de la grădiniță și lauda în fața colegilor cu Dacia albastră.

Nu neapărat Dacia, cât atmosfera specifică acelei veșnice tranziții, interminabilei Reforme, nesiguranței zilei de mâine și, cu toate astea, faptul că în amintirea mea, oamenii găseau mereu  motive de bucurie.

Și perioada aia pentru mine e încărcată de Pasărea Colibri, de tot ce înseamnă albumele „În căutarea cuibului pierdut”, „Ciripituri” și „Cântece de bivuac”.

Oh, DA!: Care este rolul artei, pentru societate, pentru istorie, pentru noi, oamenii, din punctul tău de vedere? Sau care e rolul artei pentru tine?

Alecsandru Dunaev: Să găsească bucurie într-un moment, într-un context în care, aparent, nu ar exista motive de bucurie.

Să creeze zâmbete printre lacrimi, vagi râsete printre urlete de disperare, contraste care să dea speranțe. Iar pentru mine, arta e o cutie de rezonanță a tot ce poate nu pot exprima în viu grai și are nevoie de ceva de îmbrăcat.

Oh, DA!: Ce sfat i-ai da unui artist la început de drum?

Alecsandru Dunaev: Să se înarmeze cu răbdare. Să viseze la acel imens noroc care să-l propulseze, dar să fie mereu conștient că trebuie să muncească 99% din timp pentru visul său.

Oh, DA!: Spune-ne o carte și un film pe care le-ai recomanda. Primele care îți vin acum în minte. Și de ce.

Alecsandru Dunaev: „Prins”, de Petru Popescu. Aș vrea s-o văd scenariu de film, dar știu că e aproape imposibil de transpus în imagini tot universul creat acolo.
Filmul „12”, al lui Nikita Mihalkov, pentru că mi se pare o lecție de actorie rusească.

Oh, DA!: Lasă-ne o fotografie cu un moment surprins de tine, care consideri că te oglindește cel mai bine, ca o definiție a lui Alecsandru Dunaev, printr-o imagine.

Ce titlu ai da acestei fotografii?

Alecsandru Dunaev: Titlu poză: „Ce-i aia «liber»?”